Din Jurnal (2005)
de Gabriel Dimisianu
1 ianuarie
Zi anostă. Singur. G. a plecat să se plimbe. Nu poate sta în casă. Eu pot, dar de scris articolul pentru Vatra nu pot. Mereu aceeași poveste: amân scrisul. Când voi pleca de tot, voi pleca cu restanțe. Asta e! Azi noapte, petrecere mai degrabă eșuată. Invitați de Șt. C. și Anca la restaurantul «Chez Marlène». Mai erau Monica și Virgil Const. și, la alte mese, lume necunoscută de noi, se pare că toți medici. Șeful restaurantului, medic! Un domn prezentabil, cu aer de diplomat. Restaurantul, într-o veche casă bucureșteană, parter și etaj. La parter mulți tineri, la etaj, noi. Monica ar fi vrut să danseze, dar muzica nu era practicabilă, muzica așa-zis bună, după care se dau în vânt tinerii din vremurile noastre. Fără melodie și chiar fără ritm. Monica îi cere patronului să intervină, să «umanizeze», cât de cât, muzica. Apare «D.J»-ul, un tânăr ras în cap, binevoitor dar și intrigat: Ce altă muzică vreți, ce vă place? Dan Spătaru? Am lăsat-o baltă. Pe la 3 am plecat. Durere de cap groaznică. Am adormit totuși fără pastilă, căci băusem vin roșu. Ăsta a fost revelionul 2005 pe care l-am «făcut» în oraș, deci altfel decât în ultimii ani când am fost numai trei: eu, G. și Televizorul.
4 ianuarie
Primul telefon în noul an de la R. B., critic de artă, pisălog uriaș, cunoscut astfel și de Tudor Arghezi care era îngrozit de el, după cum mi s-a spus. El însuși recunoaște că e pisălog, dar spune că nu poate fi altfel. Despre orice trebuie să se asigure că e chiar așa cum pare, lucru deloc simplu.
7 ianuarie
Citesc romanul lui Breban, al treilea volum din trilogie. La telefon, aflând cineva ce citesc, îmi spune: ești un erou al cititului. Tot ce se poate. Nici ieri, nici azi nu am ieșit, propriu-zis, doar scurte expediții după ziare și la magazinul de jos. Neobișnuit de cald, «primăvară în ianuarie». Dar să mă întorc la Breban.
8 ianuarie
Citesc din trilogie întrerupt de scurte ațipiri. Nu din cauza cărții, dar nedormind noaptea decât «chimic», ațipesc ziua (când citesc). Acum mă îndrept spre televizor, e 7 seara fără un minut, reflexul «știrilor».
16 ianuarie
Alaltăieri m-am întâlnit cu Vârgolici, convocat de el. Am intrat la «Turist», bistroul din Piața Romană, pe unde nu mai călcasem, cred, dinainte de cutremur. Erau vremuri în care pe acolo ne făceam veacul, noi cei de la R. L., ne era foarte la îndemână când aveam redacția în Ana Ipătescu, ba aș spune că era o instituție de neocolit. Beam rom cubanez și cafele. Eram bine cunoscuți de ospătărițe, care ne aduceau primele porții fără să ne întrebe ce anume vrem. Știau. După refacerea blocului, năruit în parte la cutremur, n-am mai trecut pe acolo, nu mai avea hazul de altădată. Acum nici atât. Toader ceru o bere, eu o votcă (mică) pentru că iarna nu pot să beau bere. Am făcut schimb de cărți, eu i-am dat Fragmente contemporane, el un nou volum din Caleidoscop literar. I-am dat și exemplarul meu din Dicționarul personalităților brăilene, apărut de câteva zile, poate scrie ceva despre el în Adevărul literar și artistic unde are rubrică. Vorbim de una de alta și-mi zice la un moment dat : știi, dragă Dimi, că împlinesc 75 de ani pe 15 februarie, n-aș vrea să treacă chiar neobservată aniversarea, poate scrie cineva în R. L câteva rânduri. Să scrie «cineva», dar cine ?, mă întreb în gând și îmi răspund tot în gând: eu, cine altul? 75 de ani nu e o glumă. A făcut mult Toader pentru literatura română, ediții, cercetări etc. Merită un cuvânt bun la cei 75 de ani care nu sunt ușor de dus. Iar eu, printre altele, tămăduiesc răni, îi mai oblojesc pe răniții generației mele, cine altul s-o facă? Zilele trecute m-am văzut la redacție cu Ghilia care venise pentru a-i lăsa o carte lui Mihai Zamfir. Îi apăruse o carte de câteva zile. - Ție de ce să-ți dau, îmi spune, tot n-o citești. N-am zis nici da nici nu. S-a agățat de tăcerea asta: - Sau o citești, dacă ți-o dau? Mai demult mă citeai, ai și scris. - Alecule, i-am spus, tu adu-mi cartea și facem cumva s-o citesc, dar pentru asta trebuie mai întâi să mi-o dai, lucru clar.
Cu Toader e altceva. E cine e și mai e și brăilean. Mi-a lăsat și un «c. v.» din care aflu că a terminat liceul «Bălcescu» în 1949. Asta înseamnă că în anii 48-49 eram pe acolo și eu, în clasele mici. Ne-am fi putut cunoaște, dar cum? El era în clasa a 8-a, ceea ce înseamnă că ne despărțeau distanțe cosmice. Pentru noi, cei din clasele întâia sau a doua, ei erau «domnii elevi», așa le vorbeam, dacă îndrăzneam să o facem. Am fost deci contemporani în același liceu, dar pe orbite cu totul altele.
Am să scriu ceva despre T. V. la cei 75 de ani, nu pot să n-o fac, nici vorbă.
20 ianuarie
În casă din nou nebunie, șantier. Eu isterizant. G. mă probozește: - Măcar abține-te să te vaieți. Mâine plec la Constanța, scap trei zile, cele mai grele, fug ca un laș. G.: - Pe urmă o să-ți placă. Așa e!
Ieri, la redacție, bairam, patru sărbătoriți în ianuarie: două Ioane, Șușară și eu.
|
|
